Cincizeci de ani de faliment (Capitolul 12 din cartea Puterea Albilor)

CINCIZECI DE ANI DE FALIMENT

Dacă m-aș fi născut acum o mie de ani, aș fi fost de „aripă stânga.”

Toate grupurile de animale sociale superioare, așa cum sunt lupii, focile, maimuțele, etc., trăiesc în guverne de te tiranie absolută, conduse de cel mai superior individ care e capabil să-și învingă toți rivalii. Acesta este singurul mod în care Natura îi poate garanta grupului cea mai bună conducere, în lupta pentru supraviețuire. Nici un alt fel de „guvern” nu poate fi nici conceput și nici rezonabil printre animalele superioare.

Pentru animalele care nu-și pot imagina o situație diferită, această „tiranie” naturală nu înseamnă suferință. Odată stabilită, animalele acceptă pur și simplu dominația absolută a învingătorului în același fel în care acceptă și furtunile, durerea, migrațiile anuare, nașterea și alte fenomene din lumea naturală în care au fost prăsite.

Pe când primii oameni de peșteră răsăreau din starea de brută-proastă, în mod inevitabil „guvernul” lor era o rămășiță a acestei domnii câștigată prin bătălie.

În ceea ce ține de geologie și antropologie, numai în timpurile recente oamenii au devenit suficient de imaginativi și inteligenți pentru a trece de la sistemele de credință bazate pe dominația liderului, la cele bazate pe conceptul abstract de „libertate.” Chiar și în ziua de azi, acest concept le e complet străin și inutil grupurilor primitive și sălbatice în condițiile lor naturale de trai. Ori de câte ori grupurile civilizate mai avansate încearcă să le ofere sau să forțeze asupra popoarelor înapoiate conceptele lor nobile legate de guvernarea „liberă,” înapoiații revin imediat la dictatorii și tiranii lor, așa cum se poate vedea peste tot în tropice, în Africa, Haiti, etc.

Regii și căpeteniile timpurii din civilizația europeană, bărbați ca regii vikingi, King Arthur și Wilhelm Cuceritorul, au fost eroi cu adevărat războinici, capabili de a-și dovedi regia în combat mortal, exact ca în grupurile primitive. Și, din moment ce popoarele lor mai trăiau încă aproape de Natură, guvernările lor au fost de regulă acceptate de majoritatea cetățenilor din acele vremuri.

Bărbații puternici și cu adevărat curajoși, sunt arareori cumpliți sau diabolici; ticăloșenia și sălbăticia sunt trăsături ale oamenilor slabi, niciodată a celor puternici.

Însă pe când regia devenea o instituție ereditară, au ajuns să fie „regi” oameni complet slabi și lipsiți de valoare, care niciodată n-ar fi supraviețuit în luptă. Iar „domniile” lor crude și diabolice au fost absolut intolerabile.

Sub domnia acestor tirani vicioși și stupizi, gânditorii și curajoșii vremii – indiferent de talia lor – începeau să-și pună viața în pericol dacă li se opuneau acestor bărbați mici și diabolici, sau dacă se opuneau sistemului care a produs astfel de „regi.”

Eu m-aș fi numărat printre acești bărbați care și-ar fi pus viața în pericol sub o astfel de domnie.

Într-o epocă a absolutismului, a autorității nenaturale și tiranice, oamenii care aveau respect de sine și-au dat viața pentru ca urmașii lor să se bucure de mai multă ușurare sub această autoritate arbitrară totală a slăbănogilor nevrednici, și pentru ca acest sistem de tiranie ereditară să poată fi controlat.

Ca rezultat au apărut primele parlamente europene.

În cadrul acestor grupuri de nobili care începeau să limiteze autoritatea absolută a regilor, aceia care favorizau chiar mai mult limitarea puterii monahale și garantarea mai multor „libertăți individuale” pentru oameni, în mod tradițional ședeau în partea STÂNGĂ.

În partea opusă acestui grup, în DREAPTA, ședeau cei care favorizau fie status-ul quo sau mai multă putere autocratică pentru rege – mai multă guvernare și mai puțină libertate individuală.

Aceasta e originea aripii de „stânga” și de „dreapta” și tot aici se găsește și adevăratul înțeles al acestor cuvinte.

În timp ce occidentul suferea din cauza tiraniei zdrobitoare a slăbănogilor, a nebunilor și a uneltitorilor ce apăreau sub formă de „regi” (și sub forma sistemului care-i încorona), locul celor ce aveau respect de sine și care nu și-ar fi plecat capul în fața jugului tiranului, era în STÂNGA. Iar eu acolo m-aș fi aflat până când diabolismul ar fi fost corectat.

Pe scurt, încă de la apariția primilor occidentali, în mod necesar omenirea s-a luptat împotriva tiraniei de „dreapta,” împotriva puterii arbitrare și absolute și împotriva sistemului care plasa această putere în mod irevocabil în mâinile slăbănogilor și a nebunilor. Prin urmare, timp de o mie de ani, „progresul” însemna să te miști spre aripa SRÂNGĂ.

Cu toate acestea, pe cât de rea a fost tirania absolută a aripii drepte de extremă, aceasta a avut avantajul ordinii. Poseda un statut social și politic ierarhic, o ordine de la rege până jos la cele mai de jos șerb. Toată lumea își cunoștea „locul” și orice dezordine în societate era rezolvată sumar de rege și de „nobilii” acestuia, ajutați de armată. Un Martin Luther King și răscoala lui nu ar fi rezistat mai mult de 10 minute în  societatea feudală. Pentru că în societate era „ordine.” Însă a fost un fel de „ordine” de tip penitenciar.

Astfel, în extrema dreaptă a spectrului politic, există tiranie absolută dar și ordine absolută.

Îndepărtându-te de această tiranie absolută de aripă dreaptă, te puteai îndrepta numai spre aripa stângă. Și la extrema opusă, extrema aripii de stânga care e politica opusă extremei de dreapta, se află libertatea totală și lipsa ordinii – „anarhia!” Anarhia e o condiție în care guvernul nu există, în care fiecare om e liber să facă exact așa cum îl taie. La această condiție țintesc marxiștii care afirmă că în cazul comunismului „perfect,” guvernul se „ofilește de la sine.” (Un lucru extrem de ciudat e faptul că acesta este și ținta la care vor să ajungă și conservatorii de tip Bircher și cușer – și, anume, „guvernare mai puțină,” etc., etc.)

Însă atunci când guvernul nu există – în ciuda teoriilor frumoase ale comuniștilor și ale Bircher-ilor – nu există nici ordine și nici siguranță pentru cetățenii decenți. În timpul grevei poliției din Boston, în anii ’20, înainte ca Coolidge să întrerupă această grevă cu ajutorul Gărzii Naționale, peste tot prin Boston au avut loc vărsări de sânge și jafuri, și când acest oraș nu a avut poliție, nici un cetățean decent nu a putut să iasă din casă. Chiar și închiși în casă, cetățenii decenți erau predispuși la a fi atacați, jefuiți, violați și ultragiați.

Nicăieri nu vor fi, absolut toți oamenii din lumea asta, plini de „noblețe” și de „dragoste” față de semenii lor. Și atâta timp cât există chiar și un singur păduche care să recurgă la forță cu scopul de a jefui, viola, prăda, ucide, etc., atunci societatea trebuie să aibă la dispoziție vreun fel de guvernare și vreun tip de forță pentru a se proteja chiar și de un mic grup de prădători.

Pentru a recapitula, e intolerabilă tirania absolută căzută în mâinile nebunilor și a slăbănogilor.

Dar la fel de intolerabilă e și o libertate absolută – anarhia.

Ca în orice afaceri umane, răspunsul nu se află în extreme, ci în ceea ce Platon numea „media de aur” – adică un echilibru dintre cele două extreme; suficient de multă autoritate pentru a păstra ordinea și îndeajuns de multă libertate pentru a evita tirania.

În fine, în lupta de a scăpa de mizeria tiraniei totale din evul mediu feudal, occidentalii n-au avut de ales decât să se îndrepte spre aripa de stânga – de la tirania și ordinea totală, la cealaltă extremă a libertății totale și a lipsei de ordine – adică spre haos. Prin urmare aș fi fost forțat să mă mut spre stânga, urmând lupta pentru ceva libertate de sub tirania absolută impusă de „regi” slăbănogi și incapabili. Însă omenirea are un obicei prost când vine vorba de corectarea răutății. Aceasta adesea se luptă din răsputeri și pentru multă vreme pentru a corecta un rău, numai că continuă să se miște prea mult în aceiași direcție și astfel din corecție ia naștere un alt rău!

Exact asta s-a și întâmplat în Civilizația Occidentală.

„Libertatea” a devenit un fetiș nebun, un moto smintit și ilogic în fața căruia toată lumea se închină, indiferent dacă aceasta e o libertate reală și responsabilă – ca aceea pe care America a cunoscut-o în timpul anilor 1800 – sau libertinismul sălbatic, ucigaș și vicios travestit sub formă de „libertate” – cum e cel al Africii sălbatice și al Americii de „aripă stângă.”

Noi cei din Partidul Național Socialist al albilor, credem că occidentalii s-au îndreptat în mod necesar spre stânga timp de o mie de ani, îndepărtându-se de tirania totală a aripii de dreapta, până când a atins o „medie de aur” a unui echilibru perfect dintre nevoia de ordine (și ceva guvernare) și nevoia de libertate.

Credem că media ideală de aur din politică a fost atinsă în Constituția americană – și nicidecum produsul murdar și sucit pe care actuala Curte Supremă l-a făcut din ea, ci Constituția originală care a echilibrat în mod magnific guvernul în privința legilor și a controalelor, constituție care a fost concepută de inspirații noștri Părinți Fondatori. Înainte de a continua, dați-mi voie să fac un sumar al argumentului expus până acum. Termenul de „stânga” și „dreapta” se referă numai la gradul de autoritate prezent într-o societate. Cu cât un guvern e mai autoritar, cu atât acesta se află mai spre „dreapta;” cu cât acesta e mai libertarian, cu atât acesta se află mai spre „stânga.” Acesta e un fapt istoric și semantic.

Extrema dreaptă a spectrului politic e tiranie absolută – toată ordinea fără libertate.

Extrema stângă a spectrului politic e libertate absolută – toată libertatea fără ordine.

Ambele extreme sunt intolerabile pentru albii din Civilizația Occidentală.

 

Idealul spre care să se țintească e echilibrul perfect în care guvernarea e suficient de autoritară pentru a garanta ordinea și siguranța fiecărui cetățean, în timp ce cetățenilor li se permite o maximă libertate personală de sub guvernarea arbitrară și forța nedreaptă.

În ciuda faptului că în ziua de azi termenul e utilizat în mod eronat de aproape toată lumea, nu pot evita să declar că, în Civilizația Occidentală, țelul bunei guvernări e acela de a evita extremele intolerabile atât a aripii de stânga, cât și a celei de dreapta, și de a fonda un guvern de centru.

TOTUȘI… și acesta e un „totuși” al naibii de important.
Când occidentalul s-a deplasat suficient de mult spre stânga pentru a corecta răutatea tiraniei, acesta n-a reușit să frâneze!

După ce am fondat Republica Americană constituțională în 1789 – care a reprezentat echilibrul perfect dintre autoritate, ordine și libertate, am continuat să ne deplasăm spre stânga – spre libertinism și anarhie!

După mii de ani de luptă pentru „libertate,” occidentalul nu a fost satisfăcut atunci când a atins un punct moderat. Asemenea unui om ce moarte de sete în deșert, când dă de apă nu se poate opri din băut și sfârșește mort, tot așa și occidentalul, fiind nespus de însetat după libertate, a înaintat până a trecut de echilibrul inspirat și moderat al Constituției din 1789 pentru a urmări himera „libertății,” până în ziua de azi în care ne aflăm în pragul anarhiei – până când există atât de multă „libertate” mincinoasă încât cei ca Stokley Carmichael, Rap Brown și Martin Luther King pot supraviețui în mod legal în timp ce provoacă răscoale, vărsări de sânge și război chiar aici în sânul nostru, pentru care să primească premii mondiale pentru „pace!”

Toate formele de autoritate, de la tatăl familiei până la poliție și soldați, a fost atât de descurajată și ridiculizată încât generația noastă tânără disprețuiește orice fel de autoritate. Părinții strașnici de modă veche sunt blestemați drept „fasciști” sau li se râde în față și sunt ridiculizați atunci când încearcă să fie autoritari pentru a menține ordinea în familie. Polițiștii sunt suspendați sau chiar și judecați și încarcerați pentru „brutalitate” ori de câte ori folosesc forța pentru a instaura ordinea în rândul protestanților, a negrilor criminali sau a altor cetățeni turbulenți. Administrațiile liceelor sunt numiți „tiranici” atunci când încercă să-și conducă propriile licee, iar anarhiștii și teroriștii sfidează orice autoritate și mărșăluiesc prin campus purtând pancarte pe care scrie „Să vă f*t!” ca dovadă a „libertății” lor. Muncitorilor li se spune că ei ar trebui să conducă afacerea. Curtea supremă și congresul nostru din ziua de azi au decretat că patronul unui restaurant e obligat să recunoască „libertatea” unui negru sau a oricărei alte persoane de a intra cu forța pe proprietatea privată pentru a mânca sau urina pe mese – după cum îi apucă. „Drepturile” criminalilor sunt păzite cu atât de mult zel încât nu mai există decât puțină ordine sau siguranță în orașele noastre. Elevii din școli își terorizează profesorii. Drogații cer doze gratuite și legale. „Scriitorii” evrei și liberali cer „dreptul” de a publica și vinde copiilor noștri cea mai vulgară și pervertită pornografie, sub formă de „literatură” și „artă.”
Aș putea continua la nesfârșit, însă cele de mai sus ar trebui să fie de-ajuns pentru a arăta ce s-a ajuns de Republica noastră constituțională, care cândva era măreață și autoritară.

Ne repezim spre anarhie, spre haos și spre libertate totală acordată gloatelor scandalagii.

În astfel de condiții fatale, cei care ne conduc politic sunt puși într-o situație de viață și de moarte, atunci când trebuie să aleagă mereu cuvintele potrivite pentru a nu provoca mai multă confuzie.

Dar îl avem pe acel individ, Robert Welch, care are la dispoziție milioane de dolari primiți ca subvenții din banii americanilor decenți, care le spune americanilor că „Nazismul și comunismul sunt UNUL ȘI ACELAȘI LUCRU!” Pentru a înțelege cât de nebunesc și suicidal e să afirmi așa ceva, dați-mi voie să vă spun de experiment pe care obișnuiam să-l facem atunci când studiam psihologia la Universitatea Brown.

Luam o găleată cu apă fierbinte și una cu apă rece ca gheața, și ne scufundam câte o mână în fiecare găleată. După ce mâinile ni s-au obișnuit cu temperatura extrem de fierbinte și extrem de rece, ne scufundam ambele mâini într-o găleată plină cu apă la temperatura camerei. Apa obișnuită se simțea foarte fierbinte pentru mâna care fusese în apa rece ca gheața, și foarte rece pentru mâna care fusese ținută în apa fierbinte.

Am menționat acest experiment (pe care îl puteți face acasă) pentru a arăta natura relativă a cuvintelor „stânga” și „dreapta.” Desigur că există extreme absolute pentru acești termeni, după cum am arătat mai sus: tirania în aripa dreaptă și anarhia în aripa stângă.

Această relativitate e motivul pentru care în ziua de azi „stânga” și „dreapta” și-au pierdut în mare parte însemnătatea. America s-a apropiat al naibii de mult de extrema stângă, așa că orice efort de a ne reapropia de centru, în mod necesar trebuie să fie de „extremă dreapta.”

Cu trei decade în urmă, când liderii bolșevici evrei – cum a fost Rosa Luxemburg – ridica drapelul comunist și cucereau state întregi din Germania, singurul răspuns al germanilor decenți a trebuit să fie o mișcare spre cea mai violentă extremă a aripii drepte – tirania. Când un lucru se încălzește prea tare, îl poți răci suflând peste el. Dar când acel lucru e cuprins de flăcări, așa cum Germania a fost în flăcări din cauza bolșevismului evreiesc, nu poți stinge focul suflând peste acesta – în schimb, ai nevoie de OPUSUL focului, adică de apă, pentru a-l stinge!

Când aripa dreaptă atinge punctul revoluției și anarhiei, nu-i poți opri cu ajutorul Constituției, a logicii sau printr-un apel la bun simț. O poți opri numai prin instaurarea ordinii care lipsește, prin forță și autoritate!

Exact asta a făcut Adolf Hitler și acesta e motivul pentru care e urât cu atâta brutalitate de anarhiști, bolșevici și evrei, pe care acesta i-a învins.

Până în prezent, SUA nu e atât de departe pe drumul liberal precum a fost Germania. Încă nici un stat SUA nu a înălțat steagul comunist și nici nu a răsturnat ordinea și autoritatea în mod total, așa cum au făcut evreii atunci când Germania a fost învinsă în Primul Război Mondial. Deocamdată ne mai putem salva prin metode ce țin de ordine și de constituție, și încă nu e nevoie să ne îndreptăm întrutotul spre dictatură pentru a pune capăt acestei răutăți. Deocamdată. Președinția mai are încă destulă putere pentru a ca eu – sau orice alt lider american sincer, decent și informat – să pot restaura prin lege ordinea și libertatea Americii noastre pieritoare.

Dar dacă conservatorii cușer continuă să tergiverseze cu problema negrilor și să pretindă că iubindu-i pe evrei și pe negrii îi putem bate pe aceștia în goana lor spre anarhie și bolșevism, nemenționându-l niciodată pe inamic și pretinzând că „comunismul și nazismul sunt unul și același lucru” – atunci nu știu ce ne mai poate salva! Într-o asemenea situație vom fi asemenea unui om care dă de o flamă într-o cutie cu dinamită și care suflă neîncetat peste acea flamă în speranța că o va „stinge,” și că va putea opri focul în felul acesta, fără a folosi apă sau alte metode mai radicale, de teamă să nu-și ruineze dinamita.

America nu mai poate recurge la căile ușoare pentru multă vreme!

America e „în flăcări” din cauza anarhismului!

Însă focul încă e mic. Încă nu e necesară dictatura pe care Hitler a fost forțat să o adopte (pentru că Germania avea nevoie de o politică radicală datorită faptului că unul câte unul statele germane deveneau comuniste).

Cu toate acestea avem nevoie de o politică de aripă dreapta, zdravănă și radicală.

Aceia care continuă să menționeze „libertățile personală” ar trebui să arunce o privire pe străzile oricărui oraș din America și să vadă acolo „libertatea personală” sălbatică, lânoasă și ucigașă care e deja oferită negrilor, criminalilor, comuniștilor și evreilor! Inamicul are prea multă „libertate personală.” Dar conservatorii cușer nu îndrăznesc niciodată să-l menționeze pe inamic!

Nu de mai multă „libertate personală” avem nevoie, ci de mai multă AUTORITATE pentru americanii decenți și albi, pentru a se putea salva de negrii și de evreii comuniști dezlănțuiți și de „studenții” anarhiști,” etc.

Cei care ne-au lăsat Statele Unite ale Americii nu au fondat o „democrație” anarhistă, ci un stat foarte bine organizat care, în ziua de azi, ar fi numit de „extremă dreapta.” În fapt, după normele moderne, Părinții Fondatori ar fi numiți cei mai fanatici „fasciști” și chiar și „naziști.”

Dați-mi voie să-i amintesc cititorului că stră-stră-străbunicii săi nu i-au acordat negrilor nici un fel de „egalitate” – ci i-a înlănțuit ca sclavi. Aceștia ar fi râs în fața metodelor moderne de „prevenție a crimelor” care nu fac decât să ofere din ce în ce mai mulți bani și zile ușoare pe canapelele din pușcării. Strămoșii ridicau locuri de BICIUIT, îi înecau sau îi spânzurau pe aceia care refuzau să se conformeze regulilor societății. Nici cei mai fanatici naziști din ziua de azi nu susține sclavia, în condițiile în care cei care au scris Declarația de Independență și Constituția nu numai că au susținut sclavia, dar au și practicat-o.

Aceștia nu le-au permis să voteze nici femeilor și nici celor fără proprietate.

Nu l-au lăsat pe „popor” să aleagă președintele pentru că erau conștienți de pericolul demagogiei care ne chinuie națiunea în ziua de azi. În schimb, aceștia au fondat un colegiu electoral pentru a garanta nu alegerea celui mai popular demagog, ci a celui mai bun lider care să conducă America. Dați-mi voie să vă șochez cu un fapt năucitor.

Există o fotografie care a fost scoasă din camera sacrosanctă a Curții Supreme a Statelor Unite.

E o fotografie pe care am făcut-o chiar eu – o fotografie cu cârpa scumpă și roșie care e întinsă chiar sub nasul judecătorului șef Warren și a celorlalți opt judecători. Aceasta acoperă întreaga pardoseală a camerei Judecătoriei Supreme!

Dacă arunci o privire vei recunoaște un simbol care e peste tot pe această cârpă din Curtea Supremă a Statelor Unite.

Poartă numele de „fascii.”

Mai jos e definiția pentru „fascii” din dicționarul Webster’s Collegiate (a cincea ediție), pagina 363:

„Portretizează un mănunchi de bețe legate împreună pentru a forma un baltag – reprezentând AUTORITATEA. Din Roma Antică: Un mănunchi de nuiele între care se află un topor cu lama îndreptată spre exterior, care era purtat înaintea magistraților romani ca semn al autorității.”

Aceleași „fascii” sunt gravate pe zidurile exterioare a Congresului SUA. În fapt, fasciile pot fi găsite peste toate clădirile naționale și guvernamentale, pe bani, etc. Același simbol apare și pe monezile americane de 10 cenți (cele vechi dinaintea lui Roosvelt, monezile pe care apare capul lui Mercur). Recunoști ceva familiar în numele de „Fascii?”

Ar trebui. E originea cuvântului „fascist” – care e atât de urât de evrei și de comuniști. Probabil ai fost convins de minciunile evreilor și a conservatorilor cușer, cum că fascismul e „diabolic” și „neamerican.”

Dacă ai fost victima acestor minciuni, atunci aruncă o privire în dicționarul Webster’s Collegiate (a cincea ediție), pagina 365 – definiția „fascismului:”

„Mișcarea fascistă. Mișcarea spre naționalism și conservatorism, opusă internaționalismului și radicalismului, care a fost creată în Italia de Fascisti.”

Fii cu luare aminte că fascismul e definit drept „Mișcarea spre naționalism și conservatorism, opusă internaționalismului și radicalismului.”

Înțelegi acum de ce evreii (împreună cu lașii din aripa stângă) urăsc atât de mult cuvântul „fascist?”

„Fasciile” au fost tencuite în toate lucrurile care sunt legate de guvernul Statelor Unite pentru că, prin definiție, GUVERNUL AMERICAN A FOST CONCEPUT A FI UN GUVERN „FASCIST!” (adică naționalist și conservator).

Înainte ca evreii să intre în scenă, nimănui nu-i era frică de „Fascism” – propriul nostru guvern a gravat plin de mândrie simbolul autorității fasciste pe toate tot prin camerele guvernamentale cele mai sacrosancte, pe banii și pe statuile noastre. (În statuia memorială a lui Abraham Lincoln, mâna acestuia e așezată pe două fascii!)

De ce crezi că evreii, comuniștii și „conservatorii cușer” urăsc acel cuvânt și acel simbol cu atâta înflăcărare în zilele noastre?

Răspunsul e de găsit chiar în natura „fasciilor.”

Potrivit unei legende romane antice, acestea provin din vremea în care triburile din Italia antică erau fărâmițate în o mie de „cioburi” potrivnice unele altora. Un mare conducător, întâlnindu-se cu alte căpetenii, a pus mâna pe o nuia și a rupt-o cu ușurință, arătându-le cât de ușor erau bătute triburile de către barbari, atunci când acestea erau fiecare pe cont propriu. Apoi conducătorul a luat un mănunchi de nuiele, le-a legat la un loc și a încercat să le rupă, însă, bineînțeles, nu a reușit. Legate împreună erau prea puternice! Pe urmă a prins o lamă de topor pe mănunchiul de nuiele și le-a arătat că în unitate și prin autoapărare agresivă, se dobândește puterea și victoria.

Oamenii noștri au folosit și au înțeles acel simbol timp de mii de ani, până la al Doilea Război Mondial când Hitler și Mussolini înțeleseseră în sfârșit cum să pună capăt dezbinării infernale a oamenilor noștri realizate de evrei.

În Germania și în Italia evreii au făcut mulțimile de oameni (conduse de comuniștii evrei) să-și urască proprii intelectuali, asociindu-i cu „clasa conducătoare,” iar pe „clasa conducătoare” a făcut-o să-și urască proprii săi oameni, numindu-i „muncitori lacomi și brutali” – iar aceasta a fost „războiul dintre clasele sociale” produs de comunism.

Evreii au rupt Germania și Italia într-o mie de mici grupuri certărețe, meschine și lacome, care erau neajutorate în fața puterii unite și organizate a evreilor. Așa cum liderul roman a întărit nuielele legându-le laolaltă în „fascii,” tot așa și Mussolini a întărit poporul italian suficient de mult pentru a supraviețui, și a stabili ordinea prin unitate și autoritate. Hitler a făcut același lucru pentru poporul german. Iar pentru că un popor unit, condus de lideri puternici și sinceri, e prea greu cucerit de paraziții, mercenarii și cămătarii evrei și de revoluționarii comuniști, evreii i-au urât pe Mussolini și pe Hitler; în plus au convins tot restul lumii să-i urască.

În ziua de azi, America împreună cu toate națiunile occidentale civilizate albe, sunt dezbinate într-un fel cum n-au mai fost niciodată până acum. Aici în SUA ne-au dezbinat între republicani și democrați, catolici și protestanți, bogați și săraci, yankei și confederați, capitaliști și muncitori, liberali și conservativi, etc., etc.

Există vreun „conservativ” care să nu fi oftat vreodată spunând: „De-am fi și noi uniți!” Evreii au mințit despre natura „fascismului” pentru a ne ține dezbinați, urând singurul lucru care ne poate salva.

Dar în lumina definiției din dicționar, pe care am redat-o mai sus, vedem că „fascismul” nu e „același lucru cu comunismul,” ci în realitate e conservatism naționalist. Așadar, cum putem explica corul de „conservatori” care latră împreună cu haita evreilor după „fascism?”

Ei de ce ne urăsc?
Răspunsul e că ei sunt prea leneși să-și facă temele de casă pentru a descoperi ce anume e fascismul.

Aceștia pur și simplu îi ascultă pe evrei cum strigă zi și noapte că fascismul e ticălos, așa că conservatorii fie îi cred pe evrei, fie le e prea frică de evrei ca să admită pentru ei înșiși că fascismul și nazismul sunt opusul comunismului.

Partidul Național Socialist Alb crede că Părinții noștri Fondatori au creat o republică autoritară (în nici un caz o „democrație” – care e o formă de guvernare pe care aceștia o disprețuiesc în mod deschis). Aceștia au ales fasciile drept simbol al autorității care a adus unitate și ordine în cele treisprezece colonii originale.

Iar noi stăm de partea REPUBLICII AUTORITARE, la fel cum au făcut și strămoșii noștri. Svastica noastră e simbolul rasial al albilor pentru un guvern ordonat și o conducere strașnică – printr-o constituție și legi.

„Fasciile” care apar peste tot în Washington și pe monedele din portmoneul tău, arată singura cale spre salvare pentru Republica noastră americană constituțională albă.

Partidului nazist american nu îi este frică să urmeze calea părinților fondatori, în ciuda minciunilor evreilor și a conservatorilor cușer.

Poporul simte în mod instinctiv nevoia de  autoritate și în mod subconștient caută un lider puternic. Iar în schimb, poporul e esența de care avem nevoie pentru a câștiga.

Dacă e să câștigăm putere politică și legală, avem nevoie nu de câțiva „conservativi,” ci de milioanele și milioanele de oameni celor fără afiliere politică, muncitorii și americanii de rând care în mod vag sunt numiți „gloate.” Cu toate acestea, această enormă putere a gloatelor e exact lucrul pe care „conservatorii” nu îl vor putea câștiga absolut niciodată.

Știrile și raportul mondial al SUA de pe data de 7 iunie 1965, conține o analiză statistică a catastrofei din alegerile naționale pentru președinție care a avut loc în anul 1964.

Aceste cifre arată mai clar decât orice altceva, că din punct de vedere matematic nu mai e posibil ca un candidat „conservativ” să câștige pe vreuna din platformele economice tradițional „conservative,” fără elementul ascuns al RASEI. În fapt, cifrele arată că un „conservativ” economic nu numai că TREBUIE să piardă, ci că trendul populației noastre se îndreaptă în fiecare zi mai mult spre o situație în care numai un nebun va mai putea pretinde că un program „conservativ” va mai putea dobândi o victorie națională.

Voi încerca să explic aceste lucruri mai încolo; pentru un moment însă, dați-mi voie să vă prezint aceste cifre.

Mai întâi voi prezenta procentul voturilor câștigate de Johnson și Goldwater din păturile superioare a populației noastre. Printre profesioniști, manageri, etc., Johnson a câștigat 58% din alegeri. Printre cei cu educație liceală, Johnson a câștigat 54%. Dintre cei cu un venit anual mai mare de $10.000, 56% dintre voturi au fost pentru Johnson. În orașele și comunele mai mici, Johnson a câștigat 63%.

Observi că decalajul dintre cei doi candidați, în păturile superioare și cele rurale ale populației, a fost de doar 15% dintre voturi. Aceasta nu e o diferență insurmontabilă și ar putea fi schimbată cu ușurință printr-o campanie mai efectivă decât cea făcută de Goldwater.

Acum haidem să privim la categoriile opuse celor amintite mai sus.

Printre muncitorii necalificați, Johnson a câștigat 80% dintre voturi.

Aici Goldwater a câștigat doar 16%! Cei cu studii minime au votat pentru Johnson.

Cei cu venituri mai mici de $10.000 au votat în proporție de 70,7% cu Johnson, în timp ce doar 29.3% au votat cu Goldwater. Marile orașe și centre urbane au oferit 72% din voturi lui Johnson, și doar 28% lui Goldwater.

Diferența dintre Johnson și Goldwater printre clasele cu venituri mici și votanții din zonele urbane, ajunge la un decalaj mediu enorm de 54%!

Însă nici acea figură șocantă nu ne arată întreaga poveste despre motivele pentru care e o nebunie să încerci să câștigi putere politică printr-un program „conservativ.”

Aruncă o privire la dimensiunea relativă a celor două grupuri pe care le-am comparat mai sus.

Almanahul mondial pentru anul 1965 arată că primul grup pe care noi l-am comparat – profesionalii și managerii – care au votat pentru Johnson cu un decalaj de doar 15%, reprezintă doar 21,8% din populație, în timp de restul forței de muncă, semicalificați și necalificați, reprezintă 78,2% din populație.

Din orașele mai mici și comune care au votat pentru Johnson, doar 63% apar în Almanahul mondial ca având o populație totală de 54,054,425 de locuitori, iar zonele urbane care au votat cu Johnson în proporție de 72%, au o populație totală de 125,368,750 locuitori.

Și în timp ce absolvenții de liceu au votat cu Johnson numai în proporție de 54%, numărul total al acestora apare în Almanahul mondial ca fiind de 4,528,215 de persoane; în timp ce absolvenții de școală primară care l-au ales pe Johnson, apar în număr de 40,217,215 persoane (aceste cifre are ca punct de referință înscrierile la liceu și la școlile primare, pe anul 1963).

Punând toate aceste lucruri cap la cap, găsim că eșalonul din păturile superioare și cel din sectoarele populației rurale care ar putea fi câștigate de un candidat național conservativ, nu reprezintă decât un procent relativ mic din populația Statelor Unite (aproximativ 20%). Cu toate acestea, chiar și acest segment al populației SUA care e cel mai favorabil unui câștig conservativ, e dezbinat pe probleme economice motiv pentru care a fost câștigat de Johnson.

Pe de altă parte, vasta multitudine de americani care trăiesc în zonele urbane, n-au urmat decât o școală primară, sunt semicalificați sau complet necalificați și câștigă mai puțin de $10,000 pe an – toți aceștia reprezintă mai mult de 80% din populație.

Și în această multitudine, Johnson a câștigat 8 din 10 americani.

Faptul cheie e că votul celei mai mari analfabete sau neinformate persoane, valorează la fel de mult ca și votul lui H. L. Hunt sau Robert Welch, și pentru fiecare votant de rang înalt există milioane de votanți de rang inferior.

Pentru aceia care nu au o minte matematică, dați-mi voie să explic situația într-o simplă frază.

Cu excepția problemei rasiale, SINGURUL loc din care „conservativii” au o șansă de a obține un mare număr de voturi, e dintre cei cu poziții manageriale, cei cu venituri mari, cu educație superioară – pe scurt, dintre GÂNDITORII antrenați.

Printre cei cu educație primară și cu veniturile sub $10,000 pe an, „conservatismul” se vinde la fel de bine ca și bulgării de zăpadă la Polul Nord. MULȚIMILE vor un candidat „CALD” care să pară „uman” și „adorabil.” Roosvelt, Truman, Ike, Jake, iar acum Johnson – toți au avut succes pentru că au promovat „IMAGINEA” potrivită.

Nu contează felul în care îl deplângem, acesta este un fapt – la fel ca și faptul că albilor nu le plac „negroizii” – indiferent de ce pretind ipocriții.

Fără multitudini niciodată nu putem ajunge la putere.

Și fără putere, e o pierdere totală de vreme să te plângi la nesfârșit de „constituționalism,” „creștinism,” „drepturi statale,” etc., etc.

Nu sunt pregătit să mai pierd nici un moment în faliment sau în gemete impotente. Sunt pregătit să mai sufăr și să mă mai sacrific numai dacă fiecare mișcare e calculată în așa fel încât să câștige putere.

Iar statisticile arată, cu o claritate devastatoare, că e IMPOSIBIL să câștigi la nivel național cu o economie „CONSERVATIVĂ.”

Și-atunci, cum am putea noi câștiga?

Răspunsul e că trebuie să găsim o cale prin care să ajungem la inimile milioanelor care au votat pentru Johnson, Roosvelt, Ike, Harry și Jake. Cu siguranță Goldwater nu a reușit asta prin imaginea de „împovărare-a-săracilor” și de „pregătire-de-război” pe care și-a creat-o. Și nici un „conservativ” nu va putea face asta pentru că, practic, un „conservativ” încearcă să vândă băuturi reci ca gheața chiar și atunci când potențialii clienți tremură toți de frig în ploaia rece. Oamenii de rând vor să simtă căldură, protecție și siguranță. Așa sunt oamenii de rând. Iar dacă insiști să le vinzi băuturi reci ca gheața oamenilor care tremură de frig noaptea în mijlocul unei ploi reci, ești sortit falimentului. Iar noi am tot falimentat.

Inamicul e strălucit în înțelegerea pe care o are asupra tuturor acestor lucruri și în felul în care folosește psihologia în numele mixării rasiale, a subversiunii, degenerării, imoralității și a trădării!

Până acum, partea noastră e complet stupidă și oarbă în relațiile sale cu mulțimile de oameni.

Unii dintre cei care înțeleg psihologia mulțimilor de oameni, își scuză eșecul de a folosi această cunoștință, susținând că  a fi „demagog” e „josnic” sau „imoral.” Aceasta e ca atunci când privești cum un hoț și un violator îți face ravagii prin casă, își violează soția și-ți răpește copiii, iar tu refuzi să-l oprești pentru că el are un pistol și ar fi „josnic” ca tu să pui mâna pe armă pentru că asta te-ar face să arăți ca un criminal.

Atâta timp cât oamenii răuintenționat se folosesc de psihologie și de demagogie pentru a câștiga mulțimile de oameni pentru scopurile lor meschine, oamenii noștri trebuie să recurgă la aceleași metode pentru a ne ajuta poporul să se unească și să supraviețuiască; altfel murim!

Nu mi-e deloc rușine să admit că nu m-aș opri la nimic pentru a ne salva Rasa Albă. Și făcând asta mi-am riscat viața de nenumărate ori, am sfârșit bătut, aruncat în închisoare, iar despre mine mai toată lumea a împrăștiat minciuni. Nu concep nicio victorie morală în a-mi vedea poporul, femeile, copilașii și fetițele înrolate în lagărele de muncă forțată sau în bordelele comuniștilor chinezi, sau să-i văd dați pe mâinile africanilor sălbatici – toate acestea pentru că partea noastră a fost prea „drăguță” pentru a se folosi de psihologie pentru a câștiga mulțimile de oameni.

În plus noi nu trebuie să facem nimic „josnic” pentru a câștiga.

Trebuie doar să renunțăm la efortul steril de a băga în mințile maselor adevăruri reci, greoaie și antipatice. Asta nu funcționează.

În schimb trebuie să-i dăm adevărului o formă potrivită pentru oameni. Și nu dobândești asta prin disertații sau raționalizări lungi, și nici prin statistici sau adevăruri simple.

Trebuie să o faci prin PILDE, analogii, slogane, diagrame, postere, demonstrații și, mai presus de toate, lucruri care dau de gândit și care ajung la inima oamenilor și de acolo sunt filtrate în mințile lor.

Când în cele din urmă îi facem pe liderii aripii stângi să înțeleagă acest lucru, atunci putem pune capăt nebuniei „conservatismului” economic și să ne ocupăm cu SINGURA problemă care atinge inimile milioanelor de oameni – RASA!

Spune-i unui om că dacă votează cu candidatul A va avea un vecin „negroid” și că copii săi nu vor mai fi în siguranță și că valoarea proprietății sale va cădea, și negreșit mesajul tău va ajunge la INIMA sa. În felul acesta vei înfrânge candidatul A.

Dar spune-i că datoria națională pe prea mare, că „constituția e încălcată” și că impozitul pe profit e prea mare, și acesta abia dacă te va auzi. În felul acesta vei pierde.

Spune-i că trebuie să fie pregătit de război pentru a păstra „Doctrina Monroe,” iar acesta te va numi un „ațâțător la război” și-i va fi frică de tine.

Spune-i că ai o problemă cu beneficiile, cu clasa muncitoare, cu salariile mari sau cu securitatea socială, și că vrei să reduci taxele bogaților, iar acesta te va disprețui pe față și te va numi „anti-popor.”

Cealaltă parte îi spune că ei sunt „de partea oamenilor de rând” și strigă: „Jos cu marile interese,” iar acesta va vota cu ei, indiferent de cât de multe vile sau posturi TV dețin, și chiar dacă-i va da pe mâinile unor escroci care pozează drept lideri.

Cealaltă parte a făcut de multă vreme astfel de lucruri, urmărind numai scopuri meschine și a câștigat mulțimile de partea ei, iar prin asta a pus mâna pe putere și astfel au schimbat America într-un coșmar al trădării și degenerării.

Partea noastră a fost prea mucoasă și arogantă pentru a trage linie și a se autoevalua, și încă mai oferă mulțimilor „pilula” amară și rece a „conservativului” economic – ignorând faptul că mulțimile au respins-o timp de cincizeci de ani, de fiecare dată cu diferență procentuală din ce în ce mai mare.

Mie mi-a luat 15 ani să realizez acest lucru.

În 1956 mi-am vândut revista dedicată nevestelor bărbaților aflați la datorie peste tot în lume (revista „U.S. Lady”), revistă pe care avusese succes și am investit toți acei bani într-un efort de „unificare” a conservatorilor. Am fondat „American Federation of Conservative Organizations,” crezând în mod inocent că dacă am fi reușit să creăm unitate în aripa dreaptă, atunci am fi putut cuceri aripa stângă cu ușurință.

De pe acum, am avut foarte multe oportunități de a cerceta activitatea „aripii stângi” – a conservatorilor – și, în ignoranța mea totală în ceea ce ține de adevărata natură a situației, am ajuns la concluzia că tot ceea ce le lipsea pentru a câștiga, a fost un impuls organizator pentru a-i strânge „laolaltă,” cu un PLAN bine pus la punct. Am descoperit că o grămadă și poate chiar sute de oameni foarte bogați gândeau la fel ca mine, cum sunt H. L. Hunt din Texas și Robert Welch din Boston, și că împreună am putea pune suficienți de mulți bani și resurse la dispoziție pentru a-i scufunda pe evreii marxiști și sioniști și pe cei de aripă dreaptă. Se părea că avem mult talent și abilitate de partea noastră – și de fapt, majoritatea populației se afla de partea noastră din punct de vedere politic, așa că bunul simț ne forța să tragem concluzia că singurul lucru care lipsea era un efort determinat de a ne mobiliza și că asta a făcut posibil ca minoritatea de aripă stângă, împreună cu sub-minoritatea de evrei, să câștige victorie după victorie și să trimită America în jos pe calea socialismului marxist și a dezintegrării rasiale.

Încă de pe atunci am realizat că vorbele și educarea nu erau de nici un folos dacă nu erau direcționate spre un țel politic util, și anume PUTEREA.

Însă în acele zile am făcut socotelile fără a lua în considerare persoanele care intrau în alcătuirea „aripii drepte.”

Am învățat prin experiență amară, de la milionarii și până la oamenii neînsemnați și speriați care luau parte la întrunirile noastre „conservative,” „100% americane,” „de modă veche,” „constituționale” și „pro drepturi statale,” că oamenii care formau aripa dreaptă era în proporție de 90% lași, narcotici, săriți de pe fix, cu mintea pe-o dungă, palavragii, mizerabili și, cel mai rău, persoane care și-au făcut un hobby din a veni la întruniri pentru a-și trage plăceri perverse și masochiste din repetarea la infinit că suntem batjocoriți de „șșș-știi-tu-cine,” dar care sub nicio formă nu s-ar fi gândit să-și riște cele două mașini, casele scumpe sau locurile lor de muncă profitabile, pentru a încerca să remedieze problema.

Neștiind nimic despre toate acestea și fiind plin de entuziasmul și determinarea mea obișnuită, am plătit mai multe reclame radio care să fie difuzate chiar înaintea și imediat după emisiunea comentatorului de aripă dreaptă, Fulton Lewis, prin intermediul cărora să anunț o întrunire în Washington pentru organizarea aripii drepte.

Rezultatele păreau a fi gratificatoare.  Ne-au sunat sute de oameni și împreună cu unul dintre ei, Sam Jones, am aranjat cu corespondentul emisiunii Bill Buckley’s National Review să folosim pentru prima noastră întâlnire frumosul conac vechi în stilul celor din Virginia.

Din sutele de persoane care au sunat, la întâlnire au venit cam cincizeci.

M-am adresat celor prezenți în cel mai bun stil „conservativ,” amintind într-un mod „drăguț” de necesitatea „de a ne uni,” necesitate care era mai importantă decât orice altceva și am întâmpinat cu rafale și aplauze politicoase.

Și acum mă iau fiorii când mă gândesc la toată atitudinea aceea „drăguță” care în fond denotă slăbiciune, e nefolositoare și de-a dreptul stupidă – în timp ce rasa noastră și întreaga lume e distrusă în mod brutal!

Din când în când, cineva dintre cei prezenți întrebau: „Cum rămâne cu evreii?” Și imediat se auzeau chicote și bocăneli de pantofi pe podea, cum fac și copiii din clasele elementare atunci când cineva menționează cuvântul „sex.” Ca răspuns, îl dojeneam pe acest individ „îndrăzneț” pentru faptul că și-a „expus prejudicierea într-un fel atât de dezgustător,” apoi îmi exprimam în mod clar îndreptățita dragoste pe care o aveam pentru evreii minunați și mai trăgeam și cu ochiul în semn aprobator unor prieteni apropiați, semnalizând „inteligenta” mea decepția personală.

Evreii n-ar fi deranjat o astfel de întrunire pentru nimic în lume. Noi, asemenea altor câtorva milioane de „conservativi,” ne amăgeam unii pe alții că „luptam” împotriva trădării, subversiunii, comunismului și a mixării rasiale (adică împotriva evreilor), doar stând cu mâinile-n sân și nefăcând nimic care să-l rănească pe inamic. Dacă NU am fi avut astfel de întruniri secrete și prostuțe, poate că în cele din urmă frustrarea s-ar fi acumulat în noi și sub presiunea unui patriotism frustrant probabil că am fi reacționat în plină forță și astfel am fi avut impact.

A fost făcută o mică colectă; am împărțit carduri de membru, după care ne-am pus pe pălăvrăgit, așa cum se cuvine după o astfel de „bătălie” cu inamicul.

Toată lumea a felicitat pe toată lumea și ne-am întors la casele noastre strălucind din cauza marelui „succes” care l-a avut întrunirea.

Mi-am investit timpul și banii într-un efort pe cinste, încercând să organizez aripa dreaptă în mod „drăguț,” sub tutela „American Federation of Conservative Organizations” (Federația americană a organizațiilor conservative) și am publicat un ziar național al conservatorilor.

Ne țineam întrunirile în cele mai bune săli de conferințe din hotelurile Statler și Mayflower. Aveam o papetărie frumoasă gravată în aur. Mi-am folosit toate abilitățile și spiritul artistic scriind, organizând, promovând și conducând – aceleași abilități care acum le-am pus în serviciul Partidului Nazist American – însă la acea vreme erau irosite în vânt. Premisa fundamentală – premisa conservatismului – era greșită.

Cu toate că lucrurile sunt făcute în așa fel încât să pară că lupta dintre „conservatori” și „liberali” e o luptă pentru idei sau chiar pentru organizare politică, în adevăr NU e deloc așa. E o luptă pentru forță, teroare și putere. Evreii împreună cu complicii și credulii lor ne conduc țara și poporul, însă nu datorită perfecțiunii ideilor lor și nici datorită majorității reale din spatele lor.

Aceștia se află la putere în ciuda faptului că le lipsesc aceste lucruri, și doar pentru că și-au forțat avansul folosindu-se de TACTICI MINORITARE. Și por rămâne la putere numai pentru că oamenilor le e teamă să li se împotrivească – le e teamă că vor ajunge ostracizați din punct de vedere social, le e teamă că vor fi defăimați în mass-media, le e teamă că-și vor pierde locurile de muncă, le e teamă că nu vor mai putea să continue cu afacerile lor, le e teamă că vor fi excluși din politică. FRICA și numai FRICA e cea care-i ține pe acești măscărici mizeri de aripă stângă la putere – și NICIDECUM ignoranța americanilor, așa cum „conservatorii” își repetă unii altora.

„Luptătorii” noștri de aripă dreapta continuă să se asigure unul pe celălalt că „vei cunoaște adevărul și adevărul de va elibera.” Însă adevărul e că orice SCLAV cunoaște adevărul, însă cu ce-l ajută asta dacă el nu poate pune mâna pe PUTERE pentru a-și FORȚA evadarea spre libertate? În America nu adevărul ne va elibera, pentru că milioane de oameni cunosc deja adevărul și urăsc vehement ceea ce se întâmplă, însă le e FRICĂ chiar și să admită că cunosc adevărul. Zece milioane au semnat petiția pentru Joe McCarthy – și iată că n-au murit. Însă pot fi socotiți ca și morți, atâta timp cât aripa dreaptă își irosește tot timpul și banii încercând să mai „câștige” alte zece milioane, în loc să se folosească de cele zece milioane pe care le-avem deja pentru a ne RIDICA ÎN PICIOARE! Deja avem de partea noastră o mulțime de oameni, banii și facilitățile necesare pentru a ne recâștiga America din mâinile trădătorilor, chiar mâine dimineață, dacă toți oamenii care deja știu ce se petrece, ar înceta să le mai fie FRICĂ și dacă s-ar RIDICA ÎN PICIOARE! Atâta timp cât aripa dreaptă se limitează la a fi „drăguță,” cea mai mare parte a oamenilor de rând își vor pleca capul ca oile, în fața aripii stângi, ceea ce NU este deloc drăguț – pentru că aripa stângă recurge la defăimare, persecuție economică, hărțuială juridică și, în cele din urmă, la teroare fizică pentru a-și menține dominația peste viața noastră națională și culturală prin FORȚĂ. Bineînțeles că forța e deghizată sub formă de carnete de cec, robe de judecător, convenții aranjate de partid, etc. – însă continuă, totuși, să fie fie forța în sine, fie amenințarea cu forța cea care ține America la pământ și ÎNFRICOȘATĂ.

Nici un ziar și nici un pamflet, chiar dacă ar fi toate capodopere a propagandei, și nici o conferință sau întâlnire nu poate stăvili această forță crescândă a aripii stângi, împreună cu PUTEREA și FRICA pe care aceasta le inspiră – cu atât puțin nu o poate da înapoi și finalmente să o distrugă.

Însă în 1955, încă îmi mai imaginam că ne-am putea cumva „furișa” asupra evreilor, și la fel credeau și restul prietenilor mei „fătălăi.” Ne imaginam că vom construi o comunitate măreață fără ai acuza deloc pe evrei, ba chiar lăudându-i; și pe când ei nu bănuiau nimic, noi vom crește din ce în ce mai puternici până când, în cele din urmă, la momentul ideal, ne vom șterge zâmbetele de pe față, ne vom arunca asupra evreilor luați prin surprindere și le vom arăta adevăratele noastre intenții!

Am găsit că acest vis laș era promovat peste tot pe unde am mers. Fiecare conservativ pe care l-am întâlnit mă lua deoparte ca să-mi spună despre ultimele ultraje și trădări ale „știi-tu-cine,” și ca să-mi descrie ultimele planuri împotriva călăilor.

Și-am făcut parte din această iluzie copilărească la fel ca toți ceilalți. În mod literal am irosit sute de ore discutând metodele prin care să materializăm această revoluție meschină.

Și singurul lucru pe care l-am câștigat, a fost descoperirea finală că e imposibil – și dintotdeauna a fost imposibil – să-i înfrângi pe teroriști prin intermediul discursurilor. Trebuie să-i alungi pe acești uzurpatori diabolici prin aceiași armă care i-a ridicat la PUTERE. Arma lor a fost și continuă să fie secretă și sub acoperire. A noastră, prin natura ei, trebuie să fie deschisă, legală și onestă. Cu toate acestea, trebuie să fie PUTERE – nu pamflete sau vise meschine – și, prin urmare, aceasta implică RISCURI.

Am mai învățat că-i recunosc pe indivizii pe care dintr-un anumit motiv pe care nu mi-l mai amintesc acum, eu împreună cu nevasta mea i-am numit „împătimiții.” Aceștia erau „patrioții” veșnici, cei care întotdeauna veneau la întruniri, cei care niciodată nu se oboseau de vorbit și palavragit, deștepții care le-știau-pe-toate și care „de data asta vor garanta câștigarea alegerilor,” etc., etc. și entuziaștii distinși care odată pe săptămână se descărcau de „patriotismul” lor înăbușit, în orgasmul masochist pe care păreau să-l aibă atunci când se biciuiau între ei cu ultimele ultraje ale evreilor. Acești oameni păreau că s-au războit cu evreii întreaga lor viață, an după an după an. Răspunsul lor standard pentru orice fel de plan care nu a fost conceput de ei înșiși – un plan nou de furișare împotriva evreilor – era acesta: „fiule, m-am luptat cu chestia asta încă de dinainte ca tu să te fi născut” – iar acest răspuns era menit să pună capac noii idei.

Ca și cum se cădea ca cei care și-au irosit 40-50 de ani din viață luptându-se într-un mod lipsit de absolut orice fel de succes, să mai aibă ceva de spus referitor la problemă!

Pe când lunile treceau iar noi începeam să vedem cum micile noastre economii se diminuau fără nici un semn de progres, am început să iau legătura cu „disperaționiștii” care erau tipici pentru aripa dreaptă. Am început să mă întâlnesc cu un grup de „patrioți” care, cu toate că era mare, era neautorizat, și am vorbit despre toate felurile de metode de „vărsare a paharelor” direct în capul evreilor. Au existat nesfârșite planuri de aruncare a „întregii povești” din avioane, pe milioane de fluturași și evreii să privească neajutorați cum oamenii sunt astfel educați cu privire la planurile lor. Se mai vorbea de un plan de a da buzna într-un stație radio sau TV, în care să ținem personalul ostatic în timp ce unul dintre noi – nimănui nu-i păsa cine anume – să le prezinte milioanelor de oameni uluiți, documentele și adevărurile despre comunismul evreiesc, documente pe care le aveam din abundență dar care aveau puțin impact din moment ce ele circulau numai între noi. A existat chiar și un plan pentru trimiterea în aer a mai multor baloane imense pe care să fie inscripționate diverse mesaje, ceea ce i-ar face pe evrei să se zbată nebunește pentru a le da jos. În timp ce citești aceste rânduri, aceste idei sălbatice încă mai sunt dezbătute pe undeva de oameni care afară de asta sunt inteligenți – oameni care sunt prea copleșiți de propria lor timiditate și ignoranță pentru a vedea că, chiar dacă ar PUNE ÎN APLICARE aceste trucuri meschine la adresa evreilor, n-ar avea parte de absolut NICI UN REZULTAT.

Oamenii sunt mai inerți decât ai putea crede, chiar și după ce le descoperi aceste adevăruri. E nevoie de o propagandă imensă, repetată din nou și din nou și din nou și din nou pentru a-i sensibiliza chiar și un pic. Acesta-i motivul pentru care Joe McCarthy mi-a zis că nici n-ar încerca să dezvăluie întreg adevărul. „Pur și simplu m-ar cataloga drept un lunatic,” mi-a zis acesta, „iar publicului îi va scăpa esența.” Și probabil că a avut dreptate.

Ideea că ar exista o MODALITATE UȘOARĂ care să poată fi pusă în aplicare și care să-i facă pe evrei să dea buzna în Israel ca șobolanii, în timp ce noi să intrăm plini de triumf în Casa Albă, e una dintre cele mai grave autoamăgiri care a ținut aripa dreaptă la nivelul de palavragire și conspirate, în timp ce evreii ne-au râs în față și ne-au călcat în picioare constituția, drepturile, datinile, demnitatea și rasa noastră albă.

Când descoperă pentru prima dată lucrurile care se întâmplă, oricine ar putea fi scuzat dacă ar avea nevoie de o perioadă în care să proceseze adevărul, și chiar o perioadă de amăgire copilărească. Însă când vede că evreii îi flămânzește familiile semenilor săi, cum îi aruncă în închisoare sau cum îi trimite la „spitalele” de nebuni, atacându-i și defăimându-i chiar și pentru cea mai mică încercare de a se opune rezistență puterii evreiești, oricine își formează negreșit o idee clară, în maximul câțiva ani. Oricine petrece 30 sau 40 de ani pretinzând că o astfel de cale ușoară, asta în timp ce țara și rasa noastră albă e pierdută din ce în ce mai mult – nu e un visător – nici chiar ignorant. E un laș!

„Conservatorii” sunt struții campioni ai lumii, care, afundați fiind cu capul în nisip, bolborosesc unii către alții în „secret,” în timp ce fundul le e în sus, gata să fie lovit cu piciorul de evrei. Conservatorii nu prostesc pe nimeni altcineva decât pe ei înșiși.

Unul dintre liderii conservatori pe care i-am contactat, a fost William F. Buckley Jr., editor la National Review. Prietenul meu Sam Jones de aici din Washington D.C., era corespondentul său și ne-am văzut la o întâlnire din New York. Simplul fapt de a vorbi cu Buckley și echipa acestuia, a fost o experiență pe cinste. Acolo pulsează mai multă putere cerebrală și genialitate decât în oricare alt loc în care am fost. Bill însuși e extrem de chipeș și e mai inteligent decât toți ceilalți. Însă din echipa sa fac parte trei sau patru evrei, dintre care unul are trăsături evreiești bine pronunțate, iar atmosfera de acolo e diferită de atmosfera din alte grupuri „conservative.”

Buckley e extrem de precaut legat de chestiunea evreiască și chiar și atunci când îl ești singur cu el, e dificil să scoți de la el informații despre gradul său de conștientizare. Tot ce vei putea afla, și asta dacă ai noroc, sunt unele implicații bine păzite din care ești liber să tragi ce concluzii dorești. Mai pe urmă am descoperit care sunt motivele: tatăl milionar al lui Buckley a avut mari interese cu evreii din Israel și, ca rezultat, până și în ziua de azi, antiliberalismul și anticomunismul lui Buckley se opresc la frontiera Israelului și la zidurile exterioare ale sălilor de întrunire ale sioniștilor.

Totuși, la acea vreme, și eu mă jucam acest joc prostesc „ochii-mei-sunt-închiși,” așa că am simțit că multe lucruri vor putea fi dobândite dacă-l voi ajuta pe Buckley, motiv pentru care am căzut de acord să-i promovez ziarul National Review. Acesta a depozitat o mie de dolari în contul meu dintr-o bancă din Washington și am început să lucrez la un proiect destinat promovării în masă a ziarului National Review, în licee și universități.

Însă în acele zile, eu eram implicat din plin în lansarea A.F.C.O și a propriului meu ziar, și mi-e rușine să admit că n-am făcut o treabă excelentă pentru Bill. Am depus un oarecare efort, însă acesta era lipsit de determinarea și entuziasmul necesar unei astfel de promovări, așa că nimic nu s-a întâmplat. Cu o conștiință vinovată i-am înapoiat banii lui Bill, cu excepția cheltuielilor. Pe lângă că era prea precaut legat de chestiunea evreiască ceea ce, bineînțeles, e privilegiul său, Bill Buckley era și o persoană 100% rigidă și, spre deosebire de celelalte persoane din aripa dreaptă cu care am lucrat sau cu care am încercat să lucrez, eșecul de a realiza ceva cu Buckley e în totalitate din vina mea.

În ciuda banilor pe care i-am turnat în acest efort și în ciuda muncii și inspirației cu care am contribuit; efortul meu de a „unifica conservatorii” și de a-i învinge pe campionii perfizi ai lumii – evreii – prin perfidie, nu a funcționat. Am rămas fără bani și am mers să lucrez pentru doi milionari de aripă dreapta, mai întâi pentru Bob Snowden din Memphis, Tenn. Și Hughes, Arkansas, iar mai apoi pentru Russell Maguire (care obișnuia să publice revista Mercury – am fost asistentul său).

Maguire vorbea despre o bună luptă. Însă atunci când a început adevărata luptă, a dat bir cu fugiții. Am expus întreaga poveste urâtă într-o carte anterioară (fără a fi acuzat de calomniere de niciunul dintre ei) și nu o voi repeta aici.

E de-ajuns să spun că acești milionari, care cu toate că erau onești, pur și simplu nu credeau și probabil că nici acum nu cred că noi ne aflăm într-un pericol de moarte. Consideră că există o modalitate ușoară prin care-și vor putea salva averea uriașă, un fel de-a „scăpa ca prin urechile acului.”

Mulți dintre cei din aripa dreaptă sunt preocupați în mod sincer și cunosc acest lucru din luptele mele cu oameni ca Maguire, Snowden, Welch, Hargis și ceilalți, și din revelațiile referitoare la cine sunt ei cu adevărat. „Aceștia fac bine,” mi se spune, „de ce să nu fie lăsați să-și urmeze afacerile în propriul lor stil. Ei ajută. Nu le face rău.”

Continui să susțin că aceștia dau doar impresia că ajută, însă în adevăr fac rău.

Înainte ca o mulțime de oameni să se răscoale și să facă în efectiv ceva legat de o situație tiranică, trebuie ca mai întâi să se acumuleze o anumită presiune emoțională. O pocnitoare nu are forța unui glonț pentru că explodează inofensiv în toate direcțiile. Însă aerul din spatele glonțului nu poate scăpa decât dacă propulsează glonțul cu o viteză năucitoare, pentru că e compresat și direcționat prin canale precise.

Atâta timp cât Welch și restul celor din anturajul său, atât bogați cât și săraci, se pot amăgi cu iluzia că „luptă împotriva evreilor” prin explodarea presiunii din interior în mod verbal și inofensiv, în toate direcțiile și fără să rănească în vreun fel nici un trădător evreu, aceștia împiedică presiunea de care avem nevoie pentru a ne înfuria la propriu și de a lupta.

Evreii cunosc acest lucru și le permite la sute și sute de organizații inofensive de aripă dreaptă să pălăvrăgească la nesfârșit în liniște, în spatele „cortinelor de hârtie” montate de evrei. Aceștia nu ajung la nici un număr semnificativ de persoane înafara propriului lor grup. Și chiar atunci când reușesc să facă asta, abordarea lor e atât de anemică și atât de greșită din punct de vedere psihologic, încât nu reușesc să convingă decât foarte puține persoane.

Aceștia absolut niciodată nu iasă în public sau pe stradă, și niciodată nu ating masele de oameni prin mișcări masculine inspiraționale și motivante, care sunt singurele capabile de a cuceri inimile gloatelor. Aceștia împart literatură și nu vorbesc decât între ei.

Dacă 10% din banii care intră an de an în astfel de mișcări de pocnitori, ar fi compresați, direcționați și folosiți în spatele unui glonț ideologic care să fie propulsat de adevărați luptători, nimic nu i-ar opri pe evrei din a zdrobi și distruge un astfel de „glonț” ideologic. Chiar și fără acei bani, dar cu câteva grăunte de „praf de pușcă,” care să fie compresat și direcționat cu forță, am fi câștigat deja ura hotărâtoare a evreilor, care reprezintă singurul semn clar că nu tragem în ei cu eternul „gaz” de aripă dreaptă, ci cu gloanțe mortale despre care ei înșiși știu că în cele din urmă le va distruge puterea ilegală și tiranică.

Asta nu înseamnă că trebuie să luptăm pentru o revoluție prin violență. Acest tip de atac de modă veche n-ar funcționa, după cum partea noastră a învățat de pe urma Războiului Civil și a urmăririlor penale îndreptate asupra Klan-ului.

În America există deja o mulțime de oameni deșteptați. Le e teamă și sunt frustrați de inabilitatea lor de a face ceva referitor la nenorocirea teribilă pe care o văd cum crește.

Revista Mercury într-adevăr a „informat” o mulțime de oameni. La fel face și societatea Birch. Însă nu avem nevoie de și mai mulți oameni care să nu se ridice și să LUPTE pentru a se opune tiraniei!

Revistele ca Mercury și Birch Society au eliberat de asemenea emoțiile de sub presiune în milioane de americani care erau deja informați, dar care credeau că, atâta timp cât astfel de reviste erau publicate, iar Welch cerea punerea sub acuzare a lui Earl Warren, „ceva” măsuri erau totuși luate. Acești oameni sunt amăgiți, de sfatul constant oferit, de a-i „scrie senatorului tău,” imaginându-și că putem să cerem sau să negociem ieșirea de sub tiranie. Iar mai grav decât orice e faptul că aceste reviste și societăți reprezintă „scurgeri” financiare care provoacă o sângerare mortală continuă și o anemie în aripa dreaptă. Pur și simplu nu mai rămân bani pentru luptă, pentru gloanțe și praf de pușcă, pentru că au fost cheltuiți pe artificii, uniforme, bandă, poze ale inamicilor, adunări entuziasmante și povești de adormit trupele.

După cum am aflat și după cum bine știe orice „patriot” cu experiență, nu poți aduna la olaltă aceste societăți. Și chiar dac-ai putea, acestea s-ar certa mai rău înhămate împreună decât o fac atunci când sunt despărțite. După cum Hitler a afirmat cu atâta măiestrie, „opt șchiopi ce umblă braț la braț, nu fac cât un gladiator.”

Acești lideri slabi de aripă dreaptă care, timp de 40-50 de ani au propovăduit tot felul de trucuri prin care să evite lupta disperată și periculoasă care întotdeauna reprezintă prețul victoriei, se apropie de sfârșitul potecii. Nu mai pot pretinde pentru multă vreme că ne putem salva pe noi înșine prin dulcile lor remedii. Când pacientul simte horcăitul de moarte în piept, așa cum îl simte America acum, oamenii noști vor deveni dezgustați de medicii impostori și de medicamentele și siropurile lor din zahăr, și vor deveni ei înșiși medicina cea dură dar efectivă în același timp.

Aici mottoul nostru e „Albule, ridică-te și luptă cu noi pentru supraviețuire, ori dă-te din calea noastră!!!”

Însă dacă vrem să învingem, nu doar „conservatorii” amatori ce ne bagă bețe-n roate trebuie dați la o parte.

Chiar mai mortali sunt „liderii” conservatori cușer, cei ai lui Iuda, pe care cealaltă tabără îi trimite să ne conducă pe noi.

Consideră!

Un evreu pe nume Kivie Kaplan conduce NAACP, în timp ce alți evrei cum sunt familiile Rosenwald, Stern și Lehman, le pun la dispoziție milioanele în aur, necesare promovării comunismului și mixării rasiale în America.

Un evreu pe nume Milton Rosen conduce cel mai periculos și violent grup comunist din America, și anume „Progressive Labor.”

O evreica pe nume Bettina Aptheker îi conduce pe intelectualii colegiali și pe revoluționarii de aripă stângă.

Evreica Dorothy Schiff publică ziarul de stânga New Yorg Post, în timp ce camarazii ei evrei publică cea mai mare parte din celelalte ziarele „liberale,” cum sunt New York Times (Sulzburger), Washington Post (Myers), și așa mai departe la infinit.

Dacă e aripa STÂNGĂ, vei găsit la conducere sau ca finanțator pe unul dintre „aleșii lui Dumnezeu,” uneori cu un goy pe post de marionetă, însă întotdeauna evreii sunt cei ce trag sforile și care pun la dispoziție scânteile necesare revoluției de stânga, mixării rasiale și perversiunii.

Vei crede că cu un astfel de dosar de netăgăduit de atac împotriva Americii, vei crede că evreilor le-ar fi greu să se facă acceptați ca lideri ai NOȘTRI. Vei crede că aripa dreaptă ar fi cel puțin suspicioasă cu privire la evrei, ce să mai spunem de a-i accepta ca conducători. În adevăr, Protocoalele (și Lenin) au afirmat în mod deschis că metoda prin care poți castra și zdrobi opoziția, e s-o CONDUCI chiar tu – s-o conduci spre pieire și frustrare.

Și nu se află oare aripa dreaptă pe calea pieirii și nu e ea oare plină de frustrare, așa cum puține mișcări atât de mari au fost de-a lungul istoriei?

Cunoscând inteligența conspirației evreiești și comuniste, mai poate cineva crede că acești maeștrii complotiști ar eșua să instaleze vreunul dintre cei mai buni oameni ai lor în tabăra NOASTRĂ?

A fost puțin cam greu să VEZI toate aceste lucruri în Barry Goldwater, în ciuda faptului că a sponsorizat legislația pentru mai multă integrare mai mult decât oricare alt senator, că a susținut legea „terrible 1313,” și că a inițiat legile pentru lagărul de concentrare din Alaska pentru boli mentale.

Dacă Goldwater chiar ar fi încercat să fie ales în 1964, te-ai putea gândi la ceva mai stupid decât să viziteze Appalachia și să vorbească aici despre tăierea ajutoarelor pentru săraci, să meargă în Tennessee și să predice despre tăierea electricității ieftine pentru fermierii amărâți, apoi să meargă în St. Petersburg din Florida unde să vorbească despre tăierea ajutoarelor pentru bătrâni? Sau atunci când oamenii au ieșit în stradă din cauza crimelor negrilor, iar republicanii au creat un film excelent pe această temă pentru televiziunea națională – te poți gândi la vreo modalitate mai bună de a te asigura că nu vei fi ales, decât aceea de a interzice acest film așa cum a făcut Goldwater, astfel încât acesta nu a fost televizat niciodată?

A fost de-a dreptul amuzat pentru milioane și milioane de americani să lucreze atât de disperați pentru a alege un președinte evreu pentru Statele Unite!

Însă nu e nimic amuzant despre bărbatului aflat în spatele lui Goldwater – și în spatele lui Buckley, a organizației Young Americans for Freedom, a Comitetului dedicat menținerii Chinei în afara Națiunilor Unite, și din spatele a atât de multe alte „fronturi” operate de pe bulevardul Madison 79, New York City – adică „fostul” evreu comunist pe nume MARVIN LIEBMAN!

Ultimul front al lui Liebman e „Friends of Rhodesian Independence” (Prietenii independenței Rhodesiei) și, la fel ca toate celelalte comitete și fronturi ale sale, și acesta e îmbibat cu nume influente și cu milioane de dolari. O mulțime de patrioți buni și sinceri îi fac publicitate pe gratis, atât lui cât și ziarelor sale. Atâta timp cât acest impostor idiș poate fi făcut să pară că „face ceva” pentru a-i ajuta pe frații albi din Rhodesia, nimic real nu poate fi făcut pentru a-i ajuta cu adevărat. E o fraudă ticăloasă și revoltătoare care mă înfurie mai mult decât oricare alt evreu impostor din trecutul recent.

Ca să-mi prezint cazul împotriva dlui Liebman, dați-mi voie să analizez unul dintre „comitetele” sale care încă mai lucrează la sabotarea Americii, chiar în timp ce americani dintre cei mai de seamă, își dau tot ce au pentru a-l ajuta pe acest „lider de aripă dreaptă.”

Liebman a înființat un comitet prin care să „țină China în afara Națiunilor Unite,” din moara de făcut bani de pe Bulevardul Madison nr. 79, din New York City. Asemenea tuturor fronturilor create de Liebman, și acesta a fost gândit într-un mod genial astfel încât să-i prindă pe patrioți și pe cei de aripă dreaptă într-un punct sensibil, de pe urma căruia să se îmbogățească. A reușit cu acesta și încă mai reușește.

Însă puține sau chiar niciuna dintre victimele acestui escroc politic evreu nu a examinat antetul „comitetului” lui Liebman. Acolo ar fi găsit numele unor „conservatori” străluciți precum Sen. Paul Douglas, Rep. Fino, Rep. Halpern, Sen. Javits, Hubert Humphrey și o grămadă de alți adepți înrăiți de aripă stângă.

De ce? Și cum așa?

De ce-ar vrea cei de aripă stânga să-i țină pe chinezii comuniști afară din iubita lor ONU comunistă și neagră?

Răspunsul e simplu: în ziua în care China Comunistă intră în Națiunilor Unite, probabilitatea e nespus de mare ca SUA să IASĂ din această organizație.

Între timp, dl Liebman strânge milioane de dolari, ține întruniri în Parcul Madison, etc., și-i ține pe americanii patrioți și de treabă complet ocupați pentru a ține China Comunistă în afara ONU, pentru ca SUA să poată rămâne în această mizerie.

Când a fost evident că în universitățile noastre zeci de mii de tineri americani patrioți s-au săturat de trădătorii de aripă stânga ce făceau ravagii prin campusurile universitare, dl. Liebman a pus un evreu (Schuchman) să organizeze frontul „Tinerii americani pro libertate” și astfel, încă odată, a strâns întreaga opoziție de partea evreimii, după care a lăsat-o să se descarce într-un mod inofensiv la întruniri atent controlate, patriotice și pro-evreiești. Ca de obicei, ciurda de Goyim formată din patrioți bogați și influenți de-abia așteptau să-și pună la dispoziție numele și banii pentru acest evreu minunat, Liebman. Când țin discursuri în campusurile universitare, unele dintre cele mai violente și vociferante opoziții vin din partea săracilor, care sunt dominați de organizația TPL a lui Liebman și care îmi arată cele mai stupide și compătimitoare pancarte imaginabile, și-mi strigă că sunt „comunist,” etc. (Întâmplător se face că am avut parte și de cele mai încurajatoare succese cu acești copii săraci din organizația „TPL” a lui Liebman. Practic aceștia posedă un instinct bun și discursul meu îi uluiește întotdeauna. Adeseori aceștia se strâng în jurul meu după discurs și nu e nevoie decât de-o oră sau două pentru a-i dezgusta cu felul în care au fost înșelați de Liebman și de cei din gașca lui.)

În februarie 1962, în a noua ediție a Reportului Rockwell, începusem o lungă serie de expuneri ale lui Liebman și ale morii de făcut bani de pe Bulevardul Madison nr. 79. Am expus faptul că, cu toate că se presupunea că Liebman nu are nimic de-a face cu TPL (Tineri pro libertate), ștampila poștală a acestuia apărea pe scrisorile TPL, iar scrisorile TPL erau deschise și semnate de biroul lui Liebman! Aici erau incluse și donațiile în bani.

Imediat ce această informație a fost făcută publică, Liebman s-a grăbit să schimbe operațiunile pentru a mușamaliza acest fapt. Însă am continuat să-i urmăresc operațiunile nefaste și să le expun studenților universitari cu fiecare ocazie. Am reușit să fac un progres cu studenții din TPL când am dezvăluit rădăcinile comuniste atroce ale lui Liebman. În cele din urmă, când faptele nu mai puteau fi ascunse, TPL le-a recunoscut.

Aici sunt faptele pe care TPL le-a recunoscut în propriile ei publicații, The New Guard din mai 1966. Citește-le și decide singur dacă dl. Liebman mai poate fi liderul potrivit care să-i conducă pe copiii din TPL, pe patrioții din Comitetul Red China (China comunistă), Comitetul albilor din Rhodesia și toate celelalte fronturi pe care acesta le folosește pentru a seca aripa dreaptă și pentru a o ține frustrată și mizerabilă. Marvin Liebman a fost recrutat în Brooklyn în Uniunea Studenților Americani de un profesor de cultură civică (!) de notorietate în frontul tinerilor comuniști. În câteva luni Liebman a ajuns în rândurile de sus ale Partidului Comunist, intrând în mod de public în Liga Tinerilor Comuniști. TPL admite că „puțini tineri din New York City au fost la fel de activi în partid precum a fost Marvin.”

Chiar Liebman admite, într-un stil tipic evreiesc, că lui nu i-a plăcut pichetarea, în schimb a referat să devină ceea ce el numește „un manipulator” al acelorlalți!! (Exact ceea ce și face acum.) Evreul Liebman „Marv” a urmat îndeaproape toate lucrurile tipic evreiești: s-a înscris la Universitatea New York, și-a luat un apartament în „the Village,” a scris propagandă de aripă stânga și a afectat toate pretențiile „literare” ale comuniștilor, negrilor și a drojdiei mârșave în general.

S-a avântat în armată; TPL admite că Liebman a descoperit o metodă „deșteaptă” prin care să evite îndatoririle în bucătărie și alte lucruri asemănătoare care nu i-au plăcut. Într-un stil tipic evreiesc, Marvin pur și simplu „și-a spart ochelarii,” astfel ajungând ca Goyimii stupizi să facă toată treaba în locul lui. Când această tactică nu a mai funcționat, evreul Marvin s-a tăiat la un deget. (Fără glumă! TPL chiar admite toate aceste lucruri în scris!) Acest comunist viclean a reușit să chiulească și de la antrenamentele de bază!

În ciuda faptului că a făcut tot posibilul să scape de îndatoririle de soldat, fie prin spargerea ochelarilor sau prin exagerarea rănii de la deget, evreul a reușit să forțeze nota pentru a ajunge să editeze manualul cu îndatoririle soldaților, așa încât Goyimii să lucreze mai mult!

În cele din urmă Marvin a reușit să se achite de armata pe care o ura, făcând insolație!

Evreul curajos, proaspăt ieșit din „bătălia” din armată, s-a repezit înapoi între comuniști și a devenit editor al ziarului The Spotlight pentru tinerii americani pro democrație. TPL menționează aici că „Liebman a prosperat prin disciplinele comuniste și a fost mândru să fie un funcționar comunist.”

Aici, acest jidan n-a mai avut nevoie nici de ochelari sparți și nici de tăieturi la degete.

Liebman a devenit un satelit al liderului comunist Earl Browder și al soției acestuia. Când Browder a căzut în dizgrație, Marvin s-a trezit cu gașca lui comunistă afară în frig și, la fel ca majoritatea evreilor, a devenit un urmaș al celui mai mare comunist evreu din toate timpurile (primul după Marx însuși) și anume, Troțki (Bronstein).

Ca troțkist, Liebman s-a alăturat bandei teroriste israeliene IRGUN și a ajutat la torturarea și uciderea de tineri britanici. Apoi a încercat să se alăture comuniștilor greci, însă a fost descurajat de lipsa de fonduri, așa că s-a decis să devină un comunist bogat și confortabil.

Marv s-a angajat ca strângător de fonduri pentru organizația United Jewish Appeal (Chemarea evreilor uniți). Acești evrei colectori de bani profesioniști l-au trimis la școală ca să învețe cum să „arunce plasa,” cum să proiecteze o campanie sensibilizatoare pentru a strânge banii cu grămada, cum să pună presiune pe cei credincioși lor pentru a stoarce bani de la ei, și cum să strângă nume și influență.

De îndată ce i-a văzut pe acești finanțiști evrei profesioniști în acțiune, Marvin a știut că și-a descoperit vocația. Însă la acea vreme încă mai era un comunist atât de încâinit, un adept atât de pasionat al aripii stângi, încât a simțit că e de datoria sa să-și pună talentul la lucru spre beneficiul „cauzei” sale evreo-comuniste. A strâns fonduri pentru campania în cursa pentru președinție a lui Henry Wallace. A făcut campanie fanaticului de stânga, Rudolph Halley, pentru Consiliul orașului New York. În cele din urmă a ajuns să lucreze pentru cel care l-a instruit în ceea ce face acum, un fanatic de stânga pe nume Harold Oram. Oram l-a făcut pe Liebman responsabil de contrabanda cu chinezi din China Comunistă (și, s-ar putea presupune, aceștia au sfârșit în SUA). Liebman a strâns sume uriașe făcând acest lucru a învățat tehnicile de stoarcere de bani și de nume influente prin intermediul campaniilor sale, pe care să-i folosească pentru a face și mai mulți bani.

În 1953, când patrioții erau îngrijorați că vor fi dați pe mâna Chinei comuniste, Oram și Liebman au văzut în asta o oportunitate de neprețuit pentru:

  1. a strânge milioane de dolari
  2. a-i induce în eroare pe anticomuniști
  3. a-i împiedica pe anticomuniști să acționeze în mod efectiv
  4. a-i ține pe adevărații anticomuniști lefteri
  5. a-i discredita pe adevărații anticomuniști, și
  6. a ascunde adevărul despre comuniști.

 

Au format „comitetul celor un milion de opozanți admiterii Chinei comuniste în Națiunile Unite.” I-au racolat pe Herbert Hoover, Charles Edison, Walter Judd și pe mulți alți patrioți adevărați. Însă cel mai mult au strâns bani! Și încă cum le mai curgeau în desagă!

După aceea totul le-a mers strună. Folosind tehnicile învățate în partidul comunist și la școala United Jew Appeal pe tema strângerii de fonduri, Liebman a fondat fronturile unul după celălalt, pentru a atrage milioane de patrioți creduli care niciodată nu s-au oprit ca să se gândească la această situația ciudată în care aripa stângă era condusă de evrei în proporție de aproape 100%, în timp ce s-a găsit numai un singur evreu sionist, fanatic, terorist și „fost” comunist care să „conducă” tabăra noastră împotriva tuturor celorlalți evrei!

Acum haidem să aruncăm o privire asupra ultimei invenții a lui Liebman, și anume comitetul pentru Rhodesia.

La conducerea acestuia l-a pus pe nimeni altul decât „Taylor Caldwell.”

Despre Taylor Caldwell se presupune a fi cea mai mare romancieră și de asemenea o mare adeptă a aripii drepte.

Iar eu mă tot întrebam, cum e posibil ca o anticomunistă puternică să reușească să-și vândă cărțile cu atâta vigoare în fiecare librărie evreiască, peste tot în lume.

Pe urmă am aflat ceva. Doamna „Caldwell” mi-a scris trimis o scrisoare dezgustătoare după ce mi-a citit unul dintre rapoartele mele Rockwell Report despre „criza din Berlin,” în care am expus materialele publicate de evrei în care aceștia preziceau, înainte de al Doilea Război Mondial, felul exact în care urmau să împartă Germania, lucru pe care l-au și făcut, dar și felul în care ei plănuiau ca în cele din urmă să extermine întreg poporul german prin sterilizare în masă. (Vezi Rockwell Report nr. 1, din octombrie 1961)

Scrisoarea doamnei „Caldwell” a fost un document zguduitor. A fost atât de stupid și neinformat încât trece dincolo de puterea mea de înțelegere.

A scris pagini întregi pline de absurdități din care voi reda aici un exemplu: cu scopul de a-mi discredita afirmațiile că evreii au ceva de-a face cu comunismul, îmi îndrugă că ziarele News și Mirror sunt cele mai anticomuniste ziare din New York (asta a fost în 1961) și că acestea sunt deținute de evrei! Pe de altă parte, îmi spune această „mare” scriitoare, ziarul cel mai de stânga din New York, Times, e 98% creștin. (!!!!) (Ziarul Times e deținut de familiile Sulzburger și Ochs – care sunt evrei – în timp ce ziarul News de deținut de familia creștină Patterson.)

Și ca apogeu al afișării ei isterice de ignoranță și pentru a „dovedi” că comunismul nu e evreiesc, aceasta scrie că „Sidney Hook de la Universitatea Columbia e o conservativă înfocată!!” Aici e un citat al acestei femei demente: „Majoritatea evreilor… sunt conservativi înfocați.” (!) Mai adaugă că milioane și milioane de evrei sunt uciși de „comuniștii ruși!!!”

Își încheie scrisoarea cu cuvântul „Că*at!”

O „doamnă” veritabilă.

Am fost încremenit de această doză de nebunie și stupiditate totală. N-o puteam înțelege, indiferent de cât de mult aș fi încercat.

În cele din urmă am i-am cercetat puțin trecutul acestei doamne și am început să înțeleg de unde venea „nebunia” ei, dar și motivul pentru care avea atât de mult „succes” ca „scriitor.”

Numele ei real nu e „Taylor Caldwell,” ci „dna. Marcus Reback,” și e măritată cu dl. Reback, un evreu!

Fiica ei s-a măritat cu un evreu pe nume Gerald Fried. O altă fată i s-a măritat cu un evreu pe nume Goodman.

Se înțelege acum motivul pentru care „dna. Caldwell” a fost atât de aprinsă atunci când am publicat dovezile despre implicarea evreilor în comunism și despre planul lor de exterminare a poporului german? Se vede acum și motivul pentru care își poate vinde milioane de cărți în librăriile deținute de evrei peste tot în lume, chiar și atunci când e un autor și funcționar de top în Societatea Birch (societate conservatoare și anticomunistă)? Și motivul pentru care o femeie cu un vocabular atât de obscen reușește să fie aclamată în lung și lat drept o autoare briliantă, exact așa cum evreica Barbara Streisand e proslăvită în fiecare ziar și revistă evreiască drept cea mai mare cântăreață mondială, etc., etc.?

În timp ce „Taylor Caldwell” e una dintre personalitățile principale ale Socieății John Birch, aceasta mai apare și ca „editor contribuitor” al revistei „conservatoare” Fact care l-a atacat pe Goldwater numindu-l psihopat, revistă publicată de Ralph Ginsburg – individ care a fost condamnat la închisoare. Nu există o revista de stânga mai fanatică decât revista Fact, iar „Taylor Caldwell” (dna. Marcus Reback) scapă basma curată pozând drept o mare „conservatoare,” chiar în timp ce-l ajută pe dl. Ginsburg să-i defăimeze „prietenii” și susținătorii ei conservatori!

Iar acum „dna. Caldwell” (Reback) a fost pusă în fruntea comitetului Friends of Rhodesia (prietenii Rhodesiei), chiar sub Marvin Liebman. Cu o gașcă de evrei atât de „prietenoși,” Rhodesia nici că mai are nevoie de inamici.

Însă nici chiar acest manipulator evreu, Liebman, nu e cel mai grav exemplu din lista interminabilă de eșecuri prezente în tabăra anticomunistă!

Pericolul cel mai mortal îl reprezintă „conservatorii” capabili care într-un fel sau altul au căzut în ghearele evreilor!

Acești „conservatori cușer” direcționați de evrei au la dispoziție sume imense de bani, putere industrială și influență la nivel național. Dacă ei s-ar fi unit împotriva evreilor ce ne asupresc poporul, jocul ar fi deja câștigat până mâine dimineața.

Cunoscând așadar acest lucru, evreii au proiectat un fel de țarc pentru acești conservatori sinceri și bogați dar miopi, în care să se poată manifesta așa cum doresc, fără a cauza însă vreo stricăciune planurilor inamicilor noștri mortali!

Însăși cuvântul și ideea de „conservatism” garantează că victimele acestei iluzii nu vor face decât să încerce să „conserve” ceea ce deja a fost PIERDUT (cum e Constituția, etc.), și în felul acesta condamnându-se pe ei înșiși la acțiuni DEFENSIVE demne de toată mila. Se aseamănă atât de mult cu generalii din cavaleriile de altă dată, care au ieșit de mult la pensie dar care se agită și încearcă să restaureze iubita lor cavalerie, asta chiar și după ce tancurile și lansatoarele de rachete au măturat și ultimul cal de pe câmpul de luptă.

Cei care s-au dedicat „conservării” unui lucru, sunt condamnați la o mentalitate defensivă atât de bine înrădăcinată încât pentru ei e blasfematoare chiar  și ideea de a ataca. Ori de câte ori propun să acționăm, cum ar fi prinderea trădătorilor care au ars steaguri americane, acești „conservatori” reacționează de parcă aș fi râgâit în mijlocul rugăciunii silențioase din biserică.

Evreii au orchestrat lucrurile în așa fel încât patrioții să rămână relativi inofensivi în țarcurile proiectate de ei. Și gardul acelui țarc evreiesc reprezintă evitarea de a menționa două lucruri: RASA și EVREII.

Îți e permis să fi un conservator economic; îți e permis să fi împotriva a tot felul de lucruri, cum e „un guvern prea mare,” contele Warren, prețuri prea mici, taxe, sindicate, etc. Dar nu cumva să se trezească vreun patriot care să-i menționeze pe evrei în mod public, că acesta e imediat atacat din plin de terorismul evreiesc. Nu cumva să spună că există vreo dovadă conform căreia negrii nu sunt egali cu albii din punct de vedere biologic, că stăvilarele urii și mizeriei evreiești se deschid numaidecât pentru a revărsa asupra acestuia un torent al abuzului și defăimării care-l vor face să de-a birul cu fugiții. Acesta va fi numit „rasist,” „bigot,” un „urâtor,” „un fascist” și, în cele din urmă, un „NAZIST!”

Prizonierii amărâți și speriați din țarcul „conservativ” proiectat de evrei sunt atât de terifiați la gândul că evreii îi vor bănui că le trece prin cap chiar și ideea de a păși un inch sau doi în afara țarcului, încât de regulă se reped la evrei pentru a-i asigura și reasigura de supunerea lor blajină și de faptul că-i atacă necontenit pe „rasiști” și pe „naziști.”

Organizațiile precum The Birch Society, Billy James Hargis, Fred Schwartz, partidul Constituțional, toate rămân în țarcul lor, cu toate că cea mai mare parte a liderilor lor cunosc situația. Însă au decis că e o „strategie mai inteligentă” să coopereze cu evreii pentru ca, în schimb, să poată strânge o grămadă de adepți și de putere financiară.

Dar ai auzit în viața ta de cineva care să câștige un război după ce mai întâi a căzut de acord să nu vorbească niciodată de inamic, și apoi să nu atace inamicul prin nicio metodă care nu a fost mai întâi aprobată de inamic?

Exact acesta e felul în care am pierdut războiul cu Coreea de Nord, iar acum irosim viețile a mii de americani pierzând războiul cu Vietnam.

Când inamicul te-a pus la pământ și aproape că te-a biciuit, e nebunie pură să încerci să-l aprovizionezi în ORICE fel. Iar a pretinde că acesta ți-e camarad, după care să-i permiți să-ți dicteze strategia de război, e sinucidere și lașitate pură.

Pe lângă emascularea felului în care luptă înainte chiar de începerea luptei, această surzenie și lipsă de agresivitate a conservatorilor, CONVINGE TABĂRA NOASTRĂ CĂ INAMICUL E ATOTPUTERNIC. Încrederea de sine e o armă măreață și asta adesea garantează victoria celui mai mic asupra celui mai mare. Însă oricine, fie el mic sau mare, care e un laș și se căciulește în fața inamicului, care-și freacă mâinile și ridică din umeri spunându-i că e obsedat de el – s-a dezarmat și nu mai poate LUPTA. Nu e nimic deștept sau inteligent în asta.

Națiunea și poporul nostru piere din cauza unei supradoze de politicieni perfizi, demagogi, mincinoși și lași. Probabil că oamenii nu pot exprima acel gând prin aceste cuvinte. Însă ei cunosc asta în inimile lor. Tânjesc după un lider care să disprețuiască compromisul, perfidia, demagogia și minciunile dibace. Vor să audă un lider cum spune – cum strigă – ceea ce se află în inima poporului, fără frică și fără compromis. Vor un LIDER adevărat, nu un politician șmecher. Aceștia vor accepta, vor vota și vor aplauda un înlocuitor doar atunci când originalul nu e disponibil. Lumina lunii e apreciată numai atunci când soarele nu e pe cer.

Înainte ca un astfel de lider puternic să își facă apariția și să atingă inimile a milioane de oameni, oamenii trebuie mai întâi să fie pregătiți pentru lupta care va deveni inevitabilă pentru acest lider. Evreii, negrii, comuniștii, liberalii – și conservatorii cușer – vor lupta plini de disperare pentru a împiedica un astfel de lider să se manifeste, pentru că ei știu că asta va însemna eliminarea lor din pozițiile de „lideri.” Aceștia vor lupta cuprinși de o furioasă pasiune împotriva unui lider sincer, pentru că asta le va expune falimentele și lașitatea lor mizerabilă.

Oamenii simt deja asta. Însă nu-și doresc încă o luptă în adevăratul sens al cuvântului, pentru că probabil își vor pierde televizorul color, cele două mașini sau mașina electrică de tuns iarba. Încă mai speră că pot câștiga pe o cale UȘOARĂ. Și chiar în timp ce scriu aceste rânduri, pentru milioane de americani George Wallace reprezintă acea cale „ușoară” și plină de speranță.

Însă inamicul nu poate permite ca Wallace să obțină victoria, pentru că ei știu că acesta fi doar premergătorul unui nou „Hitler” – DACĂ ar câștiga.

În același timp, Wallace a semănat în campania sa aceleași slăbiciuni și garantări ale distrugerii pe care le-a semănat și Bircher, etc.; a insistat să încerce să câștige o luptă pe viață și pe moarte în același fel în care noi ne „luptăm” în Vietnam – adică folosind doar armele și regulile pe care inamicul le-a permis. În loc să lupte pentru o cauză cum e RASA, prin intermediul căreia ar fi reușit să unească aripa „dreaptă” divizată, acesta luptă pentru cauze de neconceput, cum sunt „drepturile statale,” „segregarea” și restul nonsensurilor conservatorilor cușer, care sunt atât de ușor de dărâmat de inamicul brutal.

Campania și presiunea deșteaptă pe care evreii au creat-o în America, a produs mai întâi „conservatori” cușer compromițători cum e Buckley. Când acesta n-a reușit să pună capăt forței monstruoase a evreilor (pentru că și el făcea parte din ea), acei câțiva oameni care au înțeles că e nevoie de mai mult, au roit cu toții sub drapelul societății Birch. Însă acum și aceasta falimentează, pentru că și ea îi „iubește” și se amestecă cu inamicii – cu evreii – și contribuțiile patrioților le dau pe mâna negrilor sub formă de burse universitare, în timp ce pe oamenii sinceri care-i expun pe inamici îi numesc „comuniști” și „agenți provocatori!”

Următoarea fază a acestei mișcări americane spre aripa dreaptă trebuie că va fi „Wallace-ismul,” rasismul ascuns și perfid care mai nou e la modă în Sud și prin cercurile de conservatori.

Wallace-ismul va falimenta din aceleași motive din care au falimentat și Burckleyismul și Welchismul.

Nu putem câștiga în Coreea și Vietnam dacă nu ne luptăm și nu putem câștiga nici în America dacă nu luptăm și dacă nu numim inamicul.

Nu suntem oare niște nerozi dacă continuăm să-i permitem inamicului să dicteze regulile luptei?

Nu suntem oare niște idioți dacă continuăm să luptăm după regulile brutale ale inamicului, dat fiind faptul că nu avem parte decât de înfrângere?

Nu suntem oare mai rău decât nebunii dacă nu tolerăm la conducere aproape pe nimeni cu excepția evreilor și a „fost”-comuniștilor sau a procomuniștilor cum sunt Liebman, Goldwater – și, mai nou, Reagen – asta în condițiile în care în mod literal există milioane de americani nealterați care sunt dispuși și capabili de a ne conduce?

Pentru câtă vreme vom mai crede noi că-i putem întrece pe evrei la perfidie prin demagogie „inteligentă,” când ei sunt campionii mondiali ai perfidiei și demagogiei? Pentru fiecare minciună perfidă pe care noi o putem spune (cum e aceea că noi nu suntem „rasiști”), evreii pot spune zece minciuni mai năstrușnice și mai convingătoare.

Câtă vreme mai trebuie să treacă înainte ca americanii să se înfurie suficient de mult pentru a spune, și pe bună dreptate, „La naiba cu toată prefăcătoria și cu vorbele goale! E timpul să recunoaștem ca inamic pe blestematul de evreu, pe sionist, „negroid” și pe comunist, să ne luptăm cu el și să-i eliminăm pe aceia care încearcă să comită vreun act de trădare, care caută să ne înrobească sau să ne omoare! E timpul să luptăm!”

Răspunsul la întrebarea de mai sus e că nu va mai dura mult. Wallace trebuie să-și aibă vremea lui. Oamenii trebuie să învețe că membrii rasei noastre nu pot câștiga prin nici un act de perfidie – nici chiar prin perfidie deșteaptă, cum e tăgăduirea faptului că sunt „rasiști,” sau afirmarea că „rasismul e rău.” Wallace-ismul e o fază prin care trebuie să trecem, la fel cum un adolescent trece prin faze imature în dezvoltarea sa. Rasismul nu numai că nu e „rău” – rasismul e singura noastră speranță!

În curând America va fi pregătită să accepte un lider care a trecut prin Iad pentru a propovădui rasismul pur, care va lupta pentru rasa noastră Albă, fără scuze sau mușamalizări.

Când oamenii au fost jefuiți de economiile lor prin inflație sau printr-o catastrofă economică; când „negroizii” le violează mamele, nevestele, surorile și fiicele; când țara le arde și când sunt prădați de gloate „negroide;” când evreii vor deveni doar puțin mai aroganți decât sunt acum și, monopolizând totul, se vor da drept învățătorii, muzicienii, comedienii, actorii, filozofii, scriitorii și, în cele din urmă, stăpânii noștri; când oamenii vor mai experimenta doar puțin mai mult din toate acestea, atunci reputația și atitudinea radicală din punct de vedere rasial al Partidului American Nazist, va atrage inimile și dragostea americanilor.

În momentul de față e tentant pentru un grup politic de dreapta să facă tot felul de compromisuri pentru a atrage, menține și câștiga suportul financiar al unui număr mare de oameni care încă nu văd nevoia disperată pentru măsuri radicale.

Marile organizații de dreapta pline de succes, toate fac exact acest lucru. Spun orice pentru a atrage un număr cât mai mare de oameni frustrați și evită să spună lucruri care ar putea să-i șocheze sau deranjeze pe acești americani sărmani și frustrați, cu toate că ei știu că poporul nostru are nevoie să audă adevărul gol goluț.

Organizațiile de dreapta pline de „succes” din zilele noastre, inclusiv promotorii lui Wallace, sunt asemenea unei mame care e prea moale pentru a-și duce copiii la dentist pentru o extracție, cu toate că măseaua e stricată, ci în schimb îi administrează singură sirop calmant. Niciunul dintre acești patrioți iubitori de „siropuri calmante” nu îndrăznesc să atace bacteriile mortale care au cauzat întreaga problemă, nici nu recomandă eliminarea bacteriilor (reprezentate de trădătorii evrei din mijlocul nostru), și nici eliminarea măselei care doare (reprezentat în această analogie de cele 12 milioane de „negroizi” care cauzează Americii cea mai rea „durere” pe care a avut-o vreodată.)

Însă vine vremea când nici cel mai mare laș nu se mai poate amăgi pe sine însuși cu siropuri calmante, ci va trebui să meargă la dentist adevărat pentru a cere tratamentul radical care e singurul capabil de a-i rezolva problema – adică extracția măselei și UCIDEREA germenilor cauzatori de carii.

Nimic altceva nu poate opri o durere de măsea.

Și nimic altceva nu poate opri boala și durerea care ucid America și Rasa Albă, decât eliminarea germenilor inamici și extracția „negroizilor.”

Meseria noastră e să fim dentiști buni, rămânând pe poziții și ținând la îndemână cleștele și germicidul, ca atunci când pacientul e pregătit să putem extrage măseaua neagră dureroasă și dezinfecta Națiunea noastră de germenii trădării și decadenței evreiești.

Cei cincizeci de ani de faliment „conservator” ne-au fost de ajuns!


Accesând acest site web ești de acord cu termenii și condițiile - notă informativă & termeni și condiții.

Satanism-Spiritual-Seruah-Hail-Satan-666

Abonează-te

Scrie, în căsuța de mai jos, adresa ta de eMail pentru a te abona la cele mai recente articole publicate. Pentru ca abonarea să fie validă, trebuie s-o confirmi, printr-un click pe legătura primită pe adresa de eMail furnizată. Te poți dezabona oricând dorești. Adresa ta de eMail sau datele furnizate prin intermediul acestui formular, sunt strict confidențiale și îmi iau angajamentul să nu le împărtășesc nimănui.

Email *

Contact | Notă informativă şi termeni şi condiţii
© Seruah 2015 - 2019 | Spiritualitate Antică, meditații, puterile minții și ale sufletului, expunerea / demascarea Noii Ordini Mondiale.
♆ Mișcare de rezistența pentru protejarea naturaleții și demnității umane. "Cunoașterea înseamnă prin ea însăși libertate și putere." ♆
✪ Libertatea Sufletului înseamnă Libertatea de Exprimare şi vice-versa, altfel, sufletul nu se poate manifesta. ✪